Cum am terminat primul maraton

Pe 1 decembrie, asa cum mi-am propus in urma cu o luna, am terminat primul maraton in 5h.4min. A fost de departe cea mai grea si chinuitoare experienta din viata mea, dar si una dintre cele mai placute. Da, stiu, sunt un pic masochista πŸ™‚


Evident ca nu m-am tinut de planul de antrenament despre care v-am povestit acum o luna. La inceput am facut toate antrenamentele (5 pe saptamana), dar apoi din cauza job-ului, a treburilor casnice, a ploii, nu am mai putut face ce mi-am propus. Am facut insa trei alergari pe saptamana, doua mai scurte si una lunga si alergarea aceea de 30 de km, care de fapt au fost 28 km, cu 10 zile inainte de competitie.

Sincer, atunci a fost primul moment de cumpana. Am iesit seara, dupa munca, in parcul IOR sa alerg cei 30 de km. Vremea era superba, parcul superb, o luna pufoasa care se oglindea in lac si am inceput sa alerg incet, incet, 5 km, 10, km, 15 km, 20 km.

Dupa 20 de km eram incantata de cat de bine ma simt si imi spuneam ca abia incepe provocarea. Dupa inca vreo 4 km au inceput sa ma doara picioarele, iar ultimii 4 km au fost chinuitori, durerea a inceput sa creasca si practic m-am oprit plangand. Tremuram, imi venea sa vomit, aveam crampe si simteam ca daca mai fac un pas o sa mor. Nu stiu cum am ajuns la masina, dar drumul mi s-a parut fara sfarsit.

Eram foarte suparata ca nu am reusit sa fac cei 30 de km pe care mi i-am propus si in mintea mea era tot mai clar ca nu o sa reusesc sa alerg 42 km.

A doua zi insa nu am avut febra musculara si m-am simtit foarte bine, ceea ce mi-a dat un licar de speranta. Am vorbit si cu alti alergatori cu mai multa experienta care mi-au spus ca este din cauza oboselii, ca nu m-am hidratat cum trebuie si ca nu am mancat nimic in timpul alergarii. Este adevarat, am baut doar apa si nu foarte multa.

Dupa acest episod, cred ca am mai alergat o singura data, 12 km, fiindca a plouat si a fost urat afara. Ma tot gandeam daca sa ma duc sau sa nu ma duc la concurs in conditiile in care nu am terminat nici macar 30 de km la concurs si mi-a fost atat de rau.

Pana la urma am zis ca trebuie sa ma duc, orice ar fi, fiindca nu am nimic de pierdut. Chiar daca nu termin, nu ma da nimeni afara din tara.

Ziua cursei

Stresata sa nu ratez startul si mega stresata ca o sa ma fac de ras, am plecat spre parcul IOR, unde avea loc competitia – Maratonul Reintregirii Neamului Romanesc. Pentru maraton aveam de alergat 13 ture de lac, fiecare tura avand circa 3,5 km.

Acolo m-am intalnit cu prieteni, am stat de vorba, am ras, am facut incalzirea, cateva exercitii inspirate de cursurile de yoga, si am bagat un gel energizant. Atmosfera era super misto.

Cu o zi inainte, cand m-am dus sa ridic kit-ul de concurs, am vorbit cu Serban Damian, nutritionist si maratonist, care mi-a spus sa am tot timpul grija sa beau apa, hidratarea fiind unul dintre cele mai importante aspecte pentru terminarea cursei si sa mananc macar o data la doua ture de lac, plus geluri spre final.

Cand s-a dat startul, am plecat cu lucrurile astea in cap. Incercam sa nu ma las dusa de val si sa alerg repede. Mi-am propus un 6.30 min/km. Evident, primii km i-am alergat mai repede. Nici nu mi-am dat seama.

Primii 10 km au fost fara probleme. La fiecare 3km am baut apa si energizant, iar din doua in doua ture am bagat si banane.

Ma tot gandeam ca este foarte important sa trec de km 20, ca daca ajung acolo fara probleme este bine.
Deja ma dureau picioarele si mi se parea ca turele dureaza mult.

Dupa km 20, la fiecare 6 km am inceput sa bag si geluri. Nu sunt mare fan, dar a ajutat.

Dupa a 7-a tura de lac, aproape toti cei inscrisi la semimaraton au terminat si am ramas doar noi, cei de la maraton. Ma tot gandeam ca este jumatatea cursei. Am mai dat o tura de lac, iar de pe la km 24 am inceput sa simt oboseala.

M-am gandit sa o iau incet si mi-am propus sa ajung la km 30. Intai m-am gandit ca mai am doua ture de lac pana la acest hop, apoi una, apoi gata.

Nu degeaba se spune ca la 30 de km este zidul. Aveam deja 3 ore si jumatate de cand alergam si simteam ca nu mai pot. Ma dureau rau picioarele si am inceput sa plang. Alergam si plangeam. Ma gandeam ca daca renunt se termina chinul.

Apoi ma gandeam ca totusi, pana acum am alergat 30 de km si mai sunt doar 12 pana la final, deci nu mai e asa mult.
Plus, ma gandeam ca daca renunt acum, trebuie sa o iau de la capat cu alt maraton, asa ca mai bine alerg pana la capat.

In orice caz, in mintea mea mi-am propus sa nu ma opresc. Am gandit ca mai am 4 ture de lac si ca ar fi bine sa ma concentrez pe ce fac acum si sa merg mai departe.

Voluntarii de pe parcurs au fost minunati, au zambit tot timpul si imi spuneau, hai, mai repede, mai este putin.
Asa am reusit sa mai fac inca doua ture. Sotul meu, care alergase la semimaraton, ma incuraja la fiecare tura, a venit si tatal meu sa ma incurajeze si bunii mei prieteni, Nicoleta si Claudiu.

Am fost foarte fericita ca erau acolo si imi era jena de ei sa renunt. Dar era km 36 si chiar nu mai puteam. Am mai bagat un gel si am zis sa incerc sa fac inca o tura, macar mers daca nu pot alergare, iar apoi decid daca merg mai departe.

Cand mers cand alergat, cu lacrimi in ochi, am reusit sa alerg inca 3 km. I-am vazut din nou pe prietenii mei la start, care ma incurajau, si desi imi era incredibil de rau, am zis macar sa merg ultima tura, ca sa termin cursa. Insa dupa 39 de km de alergat, si sa mergi este cumplit de dureros.

Sotul meu m-a luat de mana si a zis sa facem impreuna ultimiii 3 km. “Hai, iubire, hai, iubire, poti! Hai sa mai alergam un pic!”. Este ciudat, oricat imi doream sa fac asta, corpul nu ma mai asculta. Imi venea sa vomit si plangeam la propriu de durere.

Habar nu am cum am reusit sa ajung la linia de sosire, mi s-a parut ca a trecut o vesnicie. Cand am vazut finish-ul iar ma bufnea plansul, de data asta insa de fericire. Mi-am luat medalia dupa care s-a rupt filmul.

Stiu ca asteptam foarte mult inainte de cursa sa mananc sarmalele de post cu mamaliguta, ce se dadeau dupa linia de sosire. Imi plac foarte mult, insa imi era prea rau ca sa mananc.

Desi in ultimii 12 km din cursa m-am intrebat tot timpul de ce sunt asa de masochista si imi provoc singura atata durere, pana la urma a fost o experienta extraordinara. Eu am nevoie tot timpul de noi provocari, sa imi depasesc limitele sa imi demonstrez ca pot mai mult, sa simt ca traiesc, sa nu pierd nicio secunda. Alergarea imi ofera asta.

Sincer, nu stiu daca o sa fac un alt maraton. M-am inscris la Cluj, insa nu stiu daca o sa ma duc. Primul instinct a fost sa ma retrag, insa acum ca s-a mai dus amintirea durerii si vad lucrurile frumoase, ma mai gandesc.

Ca si plan de antrenament, fiindca cele care m-au lasat au fost picioarele, mi-am propus sa fac mai multe scari si sa lucrez cu greutati, eventual sa mai slabesc cateva kilograme. Eu nu am facut nimic altceva decat alergare si bicicleta in ultimii ani, si cateva abdomene.

Foto: Multumesc, Miruna Haidu!

Advertisements

One thought on “Cum am terminat primul maraton”

  1. Felicitaaari! Exact asa m-am simtit si eu dupa primul maraton, acum un an, am zis ca e primul si ultimul. Intre timp m-am mai razgandit. Sa stii ca antrenamentele mai serioase dau roade si nu numai ca iti imbunatatesti timpii, dar nici nu mai e atat de dureros. In orice caz, keep it up si antreneaza-te cu drag si grija πŸ™‚

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s